ADIO DEPĂRTATULUI POMPILIU MANEA

A căzut ca un meteorit şi pământul i-a fost groapă.

Aşa m-a ajuns departe, acolo unde eram, vestea stingerii lui.

Departe în spaţiu a fost pentru mine cel viu până într-o zi când s-au adunat imagine şi fiinţă într-un nume: POMPILIU MANEA.

Oricât mi-l oferea descriindu-l pe om Alex Cetăţeanu, în dialogul din restaurantul grecesc situat în mijlocul Montrealului, nu se alcătuia în înfăţişarea distinsă. Cu atât mai puţin lui Cornel Cotuţiu, de faţă.

Într-o zi de festin cultural la „Temco”, după 2005, ne-am cunoscut. O singuralizare în tot ce gândea şi făcea am reţinut definitiv. Să fi fost asta, în lipsa frecgentelor dialoguri şi revederi de joi, liantul aproprierii noastre? Momentul inaugural al bustului marelui Röntgen a confirmat activismul lui cultural şi istoric gratitudinal. Aşadar, ne-am cunsoscut şi regăsit astfel.

Travaliul lui social-profesional paradigmatic devenise pentru cei din jur stimulator. El a dat din toate Cezarului, dar şi sieşi. O anumită piesă întâmpina cu competenţă demersurile; altă parte, şi cu invidie.

Comunicarea noastră prin revederi sporadice şi în zile de joi, era aleatorie, însă transforma nespusul într-o solidaritate tăcută neprogramatică. Identitar şi afectiv se consolida cunoaşterea, apropierea cu reverberaţii atitudinale.

Într-o duminică, inopinat descinse la Monor. „Cunoşteam satul de când am trăit în Reghin, de unde vin să te iau la Cluj”; asta i-a fost toată motivarea. Ploua cu cofa în după-amiaza aceea. El filma nesăţios tot ce-i cădea sub priviri în muzeu şi pe afară.

Nu se arătase omul în acele împrejurări cu martori şi instituţionalizări în spirit, ci personalitatea fluentă. Apoi, călătorind în doi, era un Manea monosilabic, provocându-mă s-audă informaţii.

La Casa memorială Ion Pop Reteganul nu s-a lăsat până nu s-au deschis uşile s-o viziteze. „N-ai spus că, nevăzător ajuns, vreo doi ani i-a trăit la voi în sat? Să-l viziteze şi acasă la el”. Era în faptul serii şi umbrele ne acoperiră la ieşire din muzeu.

În toamna ceţoasă a anului trecut am mers amândoi în Basarabia, cu cărţi şi mesaje culturale. El la Orhei, eu la Chişinău. A ţinut morţiş să avem traseul prin Reghin. Oprirea a fost la un mormânt de familie în cimitirul din deal. „Aici sunt bunicii copiilor mei”. A tăcut în timp ce smulgea buruienile dintre marmore, a umplut vazele mari cu apă şi le-a încărcat cu flori. După care a căzut în genunchi, rugându-se.

„Aici o să te-ntorci”, îi zic după ce maşina se îndepărtase de ţintirim. „Nu. Mama cu copiii e în criptă la Bucureşti”. A tăcut zeci de kilometri, parcurgând Valea Mureşului către Lacul Roşu şi înnoptarea peste Carpaţi.

A doua zi, în vama Albiţa, la controlul paşapoartelor, eu am fost oprit câteva ore. Nu era aglomeraţie, doar câteva maşini. El trecuse cu cărţi cu tot. Mă aştepta. Grănicerii îl opriră pe el. „Aşa este cum ai scris, îmi spuse, referindu-se la cartea Sfinţi şi securişti. Aici sunt fata înaintea lui şi am trecut cărţile într-o maşină de Bucureşti care acceptă să mă transporte până în capitală. El rămase până a doua zi. „Aşa este, cum te-ai mărturisit şi tu în carte”, îi amintesc codificat de cartea lui Din dosarele Securităţii. Ne-am strâns mâna, nebănuind că e pentru ultima dată.

Spre sfârşitul lui aprilie al acestui an, de ziua mea aniversară, i-am auzit urarea telefonică din Oslo. Parcurgea traseul vizitării capitatelor celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Şi i-au rămas de numărat puţine zile până la 15 iunie 2015… Adio, prietene.

Teodor TANCO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>